Viaţa Sfântului Nectarie
Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de scoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici, sufletul său începe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeiesti.
La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfânt, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde preda religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mănăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.
Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.
În 1882, părintele Nectarie îsi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.
După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-si iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a implinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocări şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.
Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţa desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viata înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme în pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.
Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a invrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numerosi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mănăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în tradiţia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetată rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria si lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârsitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
Viaţa dumnezeiescului Părinte a fost sfântă, iar purtarea sa desăvârşită. După ce toată această viaţă "si-a petrecut-o in binefaceri", a urcat pe cele mai inalte trepte ale scării virtutilor, a murit "pentru lume", a trăit în Iisus Hristos, s-a făcut sălaş al Duhului Sfânt, bărbat îndumnezeit şi asemenea lui Dumnezeu, ajungând la dumnezeire, a dobândit nemurirea încă din această lume, de unde a purces spre viaţa cea veşnică şi fără sfârşit, pururea fericită şi întocmai cu cea a lui Dumnezeu.
Lucrarea taumaturgică a Părintelui continuă fără încetare dincolo de mormânt: mulţi mărturiseau că ii tămăduise de boli cu neputinţa de vindecat, în timp ce alţii dădeau mărturie că sfântul alungase dintr-înşii demoni puternici ce-i chinuiseră ani de-a rândul şi care sub puterea lui ieşeau cu strigăte înspăimântătoare. Mulţi credincioşi veneau din cele mai îndepartate ţinuturi ale Greciei sau din ţări străine ca să se închine mormântului său din Egina, care li se arătase şi care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca făcător de minuni şi tămăduitor auziseră foarte mulţi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotărârea Bisericii de a-i recunoaste şi oficial sfinţenia, recunoscută mai întâi de cei mulţi.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi asezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 Noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se inchină la moastele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!
Amin.
Minunile Sfântului Nectarie
Ne-am cutremurat în faţa minunilor nenumărate pe care le-a făptuit
şi pe care le mai făptuieşte Dumnezeu prin rugăciunile Sfântului, dar
şi în faţa sfintelor sale moaşte pline de har
şi izvoratoare de mir.
Prin minuni dânsul vorbeşte şi mai convingător sufletelor acelora care ,,cer semne”, dar si sufletelor celor care ,,cer întelepciune”, fiindcă dăruieşte astăzi cu prisosinţă şi una, şi alta, după înţelepciunea dumnezeiască, cea care pe toate le rânduieşte spre folosul oamenilor.
Ar trebui să începem cu o minune neconvenţională, petrecută în copilăria Sfântului. De multe ori oameni încadrează la categoria minuni numai întâmplări spectaculoase, vindecări, învieri, exorcizări şi se pierd din vedere minunile smerite, care au însă valoarea şi importanţa lor. Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilărie foarte grea: foame, frig, singurătate, durere. Durere, foame, lacrimi şi iară lacrimi, singurătate, durere. Ce copilărie poate fi mai tristă decât aceasta? Trebuie spus că singurătatea sa nu era o singurătate ca cea pe care o trăieşte omul zilelor noastre: diferenţa este enormă. Micul Anastasie credea cu putere în Dumnezeu. Şi oricât de tare l-ar fi apăsat răutatea oamenilor, el nu contenea să îşi ridice ochii spre Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Într-o noapte, Hristos I s-a arătat în vis, şi l-a întrebat de ce plânge necontenit. Sufletul copilului era însă atât de pătruns de amărăciune, încât nu a putut să răspundă la întrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris următoarea scrisoare: “Hristos al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă, alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ…. Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, Anastasie.”
A pus scrisoarea într-un plic şi pe plic a scris adresa destinatarului: “Pentru Domnul nostru Isus Hristos – în ceruri”. Contează mai puţin ce s-a întâmplat după ce a scris această scrisoare. Important este că a scris-o. Important este că a avut nădejdea că această scrisoare va ajunge la destinaţie.
Sfântul Nectarie ne învaţă nu să întrebăm “de ce?”, ci să cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arată că nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a încălţărilor nu trebuie să ne îndepărteze de Dumnezeu. Ci cu cât mai mari sunt încercările cu atât mai mare trebuie să ne fie credinţa. Şi totuşi ce s-a întâmplat după ce Anastasie a scris scrisoarea? Dumnezeu a intervenit într-un mod smerit. Dacă scrisoarea ar fi ajuns la poştă, poate că vreun postaş ar fi aruncat-o, sau poate că şi dacă ar fi citit-o, tot nu ar fi putut să îl găsească pe expeditor pentru a-l ajuta. Dar Dumnezeu a rânduit ca un negustor să se ofere să ducă scrisoarea la poştă, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, căci afară era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios să citească scrisoarea. Şi, citind-o, şi-a dat seama că din rânduiala lui Dumnezeu ajunsese să o citească. A făcut un colet cu haine, încăltări, mâncare şi bani, şi l-a trimis lui Anastasie împreună cu o carte postală pe care scria: „De la Hristos, pentru Anastasie”.
Coletul nu ar fi fost trimis dacă Anastasie nu ar fi scris mai întâi scrisoarea. Am putea spune: „Şi nici scrisoarea nu ar fi fost scrisă dacă Hristos nu i S-ar fi arătat în vis, şi nu l-ar fi intrebat de ce plânge”. Dar tot aşa am putea spune şi că nici Hristos nu i S-ar fi arătat dacă el nu i S-ar fi rugat, vreme îndelungată şi nu şi-ar fi pus nădejdea in ajutorul dumnezeiesc.
Sfântul Nectarie ne învată să ne rugăm lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic ieşit din comun. Învăţătura aceasta se regăseşte în aproape toate cărţile religioase. Sfântul dă mărturie prin propria viaţă că Hristos nu lasă rugăciunile fără răspuns, că Hristos răspunde în chip minunat la cererile credincioşilor.
Ce vom face, deci? Vom scrie cu toţi scrisori către cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toţi creştinii, încă de la întemeierea bisericii. Scrisorile noastre sunt rugăciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori în lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mâhnire, alteori cu recunostinţă.
Să avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, să avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, să avem curajul de a le scrie sfinţilor.
Şi să nu deznădăjduim dacă ajutorul nu vine atunci când vrem noi. Dacă noi îi cerem, Dumnezeu îl va trimite cu siguranţă!
Anastasie a răbdat vreme
îndelungată înainte ca suferinţa sa să primească uşurare.
Dar această suferinţă nu a rămas neroditoare: a fost treaptă a sfinţeniei.
SFÂNTUL NECTARIE OFERĂ UN SFAT BUN
Pe timpul în care era încă în viaţă, Sfântul Nectarie avea obiceiul să se plimbe câteodată prin diverse locuri ale insulei, să vorbească cu oamenii, să le ofere un sfat bun şi să îi cunoască mai bine. Într-una din zile, cam cu doi ani înainte de a trece la cele vesnice, s-a întâlnit cu un jandarm care păzea în insula un depozit de muniţie.
Au stat de vorbă
pe mai multe teme, jandarmul fiind curios să
afle cât mai multe lucruri legate de credinta,
dar având în sine
un puternic spirit de contrazicere. Era un om care nu accepta decât
argumentele materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic până
când nu vedea cu ochii săi
şi pipăia
cu mâinile sale. De aceea, discuţiile
se prelungeau adeseori şi se terminau fără
rezultate prea impresionante.
Influenţat de ideile materialiste, jandarmul nu
accepta să creadă
în cele spirituale. După
o bucată de vreme, jandarmul respectiv a fost
transferat la altă unitate, care se afla departe,
pe o altă insulă din
Marea Egee. A stat acolo câţiva ani buni, fără
să mai audă nimic de
Sfântul Nectarie. La un moment dat, a fost din
nou trimis, cu probleme de serviciu în insula
Eghina.
Coborând de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea militară şi mare i-a fost mirarea şi bucuria când s-a întâlnit din nou cu Sfântul Nectarie, pe drumul prăfuit şi incins de caldură. S-au asezat pe o bancă la umbră şi au început să reia anumite discuţii mai vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare insă, nu se vedea în punctele de vedere ale celor doi. După ce s-au odihnit şi au discutat vreme de aproape jumătate de oră, şi-au văzut fiecare de drumul său.
Îndată ce a predat actele pentru care venise la unitatea respectivă, jandarmul a coborât jos
în oraş, la cafenea,
ca să se intâlnească cu vechii săi prieteni, pe care de atâta timp nu
îi mai văzuse. Din vorbă
în vorbă le spuse:
- Îmi place de stareţul Nectarie că nu
îşi schimbă convingerile cu uşurinţă. M-am
întâlnit astăzi cu el
şi mi-a dat
aceleaşi sfaturi pe care mi le dădea
şi în urmă cu cinci ani.
- Care stareţ Nectarie, l-au
întrebat prietenii, poate l-ai confundat, stareţul Nectarie a murit acum trei ani.
- Cum aşa, doar
îl cunosc atât de bine,
şi apoi mi-a spus aceleaşi lucruri pe care mi le spunea
şi atunci.
- Frate, ascultă-ne ce spunem, stareţul Nectarie a murit acum trei ani. Dacă nu ne crezi, du-te sus la mănăstire
şi îţi vor arăta maicile mormântul lui.
Tulburat, dându-şi seama de minunea care se întâmplase, jandarmul a
început să plangă si a pornit cu paşi repezi
sus spre mănăstire. Pe drum îi întreba pe oameni dacă este adevărat
că murit stareţul Nectarie
şi toti îi spuneau
acelaşi lucru. Sfântul s-a mutat la Domnul în urmă cu trei ani.
Ajuns la mănăstire
şi a cerut să vadă cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul
că îl vedeau
plângând, maicile l-au condus la mormânt. A rămas acolo multă vreme nemişcat, căzut
într-o adâncă meditaţie.
Începea să vadă în sfârşit că credinţa în Dumnezeu nu se bazează numai pe argumente văzute, asa cum ceruse el tot timpul în discuţiile cu Sfântul Nectarie. Îi era din ce în ce mai clar, că în marea Sa iubire faţă de oameni Dumnezeu respecta libertatea fiecăruia şi asteapta o participare libera şi voită din partea noastră la acest dialog al dragostei care se manifesta prin credinţă.
Sfântul Nectarie îl ajutase şi îl luminase prin această minunată arătare a sa după moarte, dar în acelaşi timp îi explicase că noi trebuie să credem nu doar datorită unei minuni, care eventual ni se întamplă său la care suntem martori oculari. Pentru că astfel am fi privaţi oarecum de libertate şi am cere tot mereu alte şi alte minuni care să ne încredinţeze.
Mai mult, am putea ajunge să ne îndoim încă şi de simturile noastre, să negăm minunea şi să rămânem necredinciosi.
Dumnezeu vrea aşadar şi o participare liberă în acest dialog al iubirii, pe care necontenit îl poartă cu întreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a existenţei noastre şi a întregii făpturi. Ajunge doar ca ochii noştri duhovniceşti să se deschidă prin credinţă şi rugăciune şi să vadă şi să recunoască această minune, preaslăvind pe Creatorul tuturor. A plecat într-un târziu de la mănăstire, cu hotărarea că viaţa sa să ia alt drum de acum înainte."
Maicile de la Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, venind la spital să ia trupul Sfântului Nectarie, au scos vesta de pe trupul acestuia şi au asezat-o întâmplător pe patul vecin, unde era prezent un paralitic. Spre mirarea tuturor, paraliticul s-a ridicat din pat şi a început să meargă.
Părintele protosinghel Matei Bilauca, stareţ al mănăstirii din Sinca Veche, povesteşte: "A venit la noi o bătrânica din Brasov cu niste hăinuţe de-ale nepoţelului ei şi ne-a rugat să îl pomenim pe băietel că are o tumoare la cap şi a doua zi trebuia să fie operat la Spitalul Fundeni. I-am miruit hăinuţele cu ulei de la candela de langă moastele Sfântului Nectarie şi am îndemnat-o să aibă nădejde la Sfântul. A doua duminică a venit să-mi spună că în ziua când trebuia operat băietelul, doctorii au constatat la tomograf că tumoarea nu mai exista“.
Vă scriu, din dorinţa de a împărtăşi două dintre minunile Sfântului Nectarie. L-am descoperit pe Sfântul Nectarie, prin intermediul internetului, am citit despre acest sfânt foarte multe lucruri frumoase, şi aflând că răspunde cu rapiditate şi dragoste la rugăciunile noastre, m-am găndit că aş putea să îl consider ocrotitorul meu, să îl am în suflet. M-am hotărât să citesc acatistul sfântului, şi am mers de câteva ori la Mănăstirea Radu Voda din Bucureşti, unde se afla racla cu sfintele moaşte. În acea perioadă, aveam pe piciorul stâng, o eczema, care supura mereu, şi nu se vindeca, cu orice i-aş fi dat. Era foarte neplăcută şi dureroasă. Intr-una din zile, când mă aflam la Sfânta Mănăstire Radu Vodă, în faţa raclei cu sfintele moaşte, rugându-mă, am simţit o fierbinţeală pe picior, unde era eczema aceea. Surpriza a fost, că în câteva zile, eczema s-a vindecat, deşi mă chinuisem foarte mult timp cu ea, cu orice aş fi dat nu trecea. Aceasta a fost una din minunile Sfântului Nectarie.
Anul acesta, sora mea, trebuia să nască. La ultima ecografie făcută, înainte de naştere, i s-a spus că bebelusul are cordonul în jurul gâtului şi că va face cezariana, pentru a înlătura orice pericol. Insă, cu o zi înainte de ziua cand era programată pentru operaţia de cezariana, în jurul orei 2 dimineata, sora mea a început să aibă contracţii foarte puternice. S-au dus la spital şi, fiind într-o fază foarte avansată, nu se mai putea face operaţia cezariană, medicii hotărând ca aceasta să nască normal. M-am temut foarte tare, la aflarea acestei veşti, gândindu-mă că bebeluşul este în pericol. Din acea clipă şi până în momentul în care sora a născut, m-am rugat încontinuu, Sfântului Nectarie, ţinând în palme o iconită cu chipul sfântului. Într-un sfert de oră, sora mea a născut, iar atât bebelusul cât şi ea, sunt sănătoşi şi voioşi. Mai mult, zilele următoare sora mea s-a simţit foarte bine, refăcându-se foarte uşor. O noua minune a Sfântului.
Aveti încredere în marele Sfânt Nectarie, căci acesta ajuta pe oricine grabnic, dacă se roagă cu credinţă şi dragoste. Slavă Dumnezeului Nostru, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Fecioara Maria şi nu în ultimul rând Sfântului Nostru Preaiubit Nectarie!
Mă numesc Mihaela
şi sunt din Bucureşti. Vreau să vă povestesc minunea petrecută
în familia noastră, al carei autor este Sfântul Nectarie.
Am fost un copil singur la părinţi, fericit
şi ocrotit. M-am măritat acum 29 de ani
şi am avut norocul să am un soţ
bun
şi cald sufleteşte, iubitor
şi de nădejde. Viaţa ne-a fost lină
şi frumoasă, fără greutăţi
şi obstacole.
Singura noastră încercare a fost în anul 1983, când ne-a murit la naştere primul copil. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat, ştiind cât de mult ne doream un copil şi, doar 2 ani mai târziu, în ianuarie 1985 ne-a dat-o pe Ioana, copil binecuvântat şi iubit, deştept şi tenace, bun şi drept.
Viaţa noastră şi-a urmat cursul ei lin, fără asperităti. Apoi, deodată, trăznet: în noiembrie 2008 Ioana este diagnosticată cu limfom Hodgkin. Deznădejdea, disperarea, urletul părintelui pot fi imaginate.
Şi totuşi, Dumnezeu nu ne-a lăsat nici de data asta: încă de la începutul bolii am aflat despre Sfântul Nectarie, am primit de la o prietenă primul acatist şi de la alta prietenă îndemnul de a merge la Mănăstirea Radu Vodă. Luminiţa, Geta, vă mulţumesc din suflet! Domnul să vă ocrotească!
Odată cu începerea tratamentului am început să citesc acatistul, împreună cu mama şi soacra mea şi am început să merg la racla cu moastele Sfântului Nectarie, la Radu Vodă. Şi, minune: Ioana, care este subtire şi fragilă, a rezistat extraordinar celor 8 chemoterapii, apoi în aprilie, la evaluarea PET scan de la jumătatea tratamentului boala nu s-a mai văzut deloc. Profesorul, care a tratat-o, a fost fericit şi uimit, felicitând-o pe Ioana. A urmat apoi consolidarea tratamentului, iar acum, de o lună, Ioana a fost declarată vindecată şi a terminat tratamentul. Pe zi ce trece îşi recapătă forţele, este dinamică, plină de entuziasm şi fericită.
În tot acest timp, oamenii dragi nouă au fost cu cuvântul şi gândul aproape de noi, iar prietenul Ioanei, Sorin, a fost ca un înger păzitor al ei, fiind clipă de clipă prezent şi plin de optimism. Acum ei doi deja se gândesc la căsătorie peste un an sau doi, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Astăzi, 10 septembrie, Ioana m-a însoţit la Mănăstirea Radu Vodă şi mi-a mărturisit că această boală i-a adus credinţa în Dumnezeu. Slavă Ţie, Doamne, care cu mare mila Ta ne-ai adus din nou bucurie în suflete.
Sfântul Nectarie acum este şi ocrotitorul familiei noastre, aşa cum este al atâtor familii care se roagă lui cu credinţa.
Şi multe altele nenumărate, minuni ce se vor mai petrece în fiecare zi!
Cu binecuvantare,
Pr. Petre Busuioc
905 924 2324